Toți părinții își doresc ca al lor copil să vorbească. Primul cuvânt vine la pachet cu multă speranță și cu gândul că, odată ce va vorbi, lucrurile vor deveni mai ușoare.
Dar adevărul din terapie e altul: vorbitul nu repară tot. Și nu vine singur. 
În realitate, un copil nu are cum să vorbească dacă nu înțelege ce îi spunem noi. Nu ne dorim cuvinte spuse la întâmplare, fără sens, sau fraze repetate, ci limbaj care comunică ceva real. 
De aceea, înainte de limbajul verbal, în terapie și în dezvoltare în general, sunt esențiale alte lucruri. Contactul vizual funcțional, capacitatea de a împărtăși atenția, imitația, înțelegerea limbajului, folosirea comunicării nonverbale, toate construiesc baza pe care se așază cuvintele. La fel de importante sunt reglarea senzorială, toleranța la frustrare, și capacitatea de a sta într-o activitate, pentru că un corp dezechilibrat sau copleșit senzorial nu este pregătit pentru comunicare.
Un copil care nu vorbește, dar te privește, te trage de mână, arată, zâmbește, protestează- deja comunică.
Comunicarea începe acolo, mult înainte de primul cuvânt 
Nu ne grăbim spre „spune x”
Construim mai întâi „sunt cu tine” 