De ce apare un comportament? Ce vrea, de fapt, să ne spună copilul?
În terapie, pornim de la un principiu esențial: orice comportament are o funcție. Nu e „obraznicie” sau „încăpățânare”, ci o formă de comunicare – uneori singura pe care copilul o are la dispoziție.
Cele mai frecvente funcții ale comportamentului sunt:
Atenția
Copilul poate face ceva aparent „inadecvat” doar ca să atragă privirea adultului. Chiar și un „nu e voie” poate fi perceput ca o formă de conectare. Cu sprijinul terapeutului, copilul învață treptat că poate obține atenție și prin comportamente potrivite.
Accesul la obiecte sau activități
Când își dorește ceva – o jucărie, un aliment, o activitate – și nu știe cum să ceară, copilul poate recurge la plâns, țipete sau crize. Soluția nu este să-l privăm de acel lucru, ci să-l învățăm să-l ceară într-un mod funcțional, adaptat nivelului său.
Evitarea
Dacă o sarcină e prea grea, frustrantă sau plictisitoare, copilul poate încerca să o evite – prin fugă, plâns sau blocaj. Nu înseamnă că refuză învățarea, ci că are nevoie de pași mai mici, pauze strategice și cerințe adaptate. Nu forțăm, dar nici nu renunțăm.
Autostimularea
Comportamente precum fluturatul mâinilor, legănatul, sunetele repetitive sau chiar mușcatul pot fi forme de autoreglare senzorială. Dacă interferează cu învățarea sau siguranța, încercăm să înțelegem ce nevoie senzorială exprimă și să oferim alternative mai potrivite: jucării senzoriale, activități fizice, obiecte de manipulare.
Așadar, în fața unui comportament dificil, prima întrebare ar trebui să fie:
„Ce încearcă să-mi comunice copilul?” – și nu „Cum îl opresc?”
Identificarea funcției comportamentului nu se face pe ghicite, ci prin observație atentă, analiză funcțională și o colaborare strânsă cu terapeutul și coordonatorul. 
De ce e important să știm funcția? Pentru că doar așa putem interveni eficient. Nu tratăm comportamentul în sine, ci motivul care stă la bază.